PROLOG
Anno 70 e.n.
Când deschise ochii, văzu luna strecurându-și o rază argintie prin fereastra căreia nimeni nu se obosise să îi închidă oblonul. Odaia era scăldată în lumină, însă băiatul știu că nu luna îl trezise. Aplecată deasupra lui, mama îi mângâie scurt obrazul, apoi îşi duse degetul la buze și se retrase în umbră.
După cum stătea luna, era trecut de miezul nopții, însă băiatul nu puse întrebări, ci se ridică în capul oaselor și întinse mâna după cizme. În timp ce îşi trăgea încălțările în picioare, îşi aminti. Tatăl lui, regele, pierise. Băiatul încercase să îl înduplece să îl ia cu el în raidul de pedepsire împotriva unui trib dinspre miazănoapte, însă regele refuzase. Se încruntase și spusese că e prea tânăr. Apoi se întorsese și părăsise marea sală a sfatului. Băiatul rămăsese cu ochii după el, însă tatăl lui nu mai întorsese capul și nu îşi luase rămas-bun. Câteva zile mai încolo, vestea se răspândise în cetate că raidul de pedepsire fusese victorios, însă că regele căzuse doborât de o săgeată vrăjmașă. După câteva zile, îi aduseseră corpul neînsuflețit în cetate, însă el nu avusese voie să îl vadă, preoții de la templu luaseră leșul în primire pentru ritualul de incinerare.
În zilele care urmară, mama lui nu îl scăpă din ochi, făcându-l să o însoțească peste tot. Când totul fu gata preoții oficiară ceremonia sacră, trimiseră mesagerul la zei, apoi ocoliră zidul exterior de apărare al Sarmisegetusei și împrăștiară cenușa regelui de jur împrejurul cetății. El participă la ceremonie, lângă maică-sa și alături de Vezina, tânărul preot și dascăl de la templu. Apoi mama îl trimise în odaia de dormit și îi șopti, așa, ca să o audă numai el:
- Să fii gata.
Acum venise după el. Gata îmbrăcat, se uită în jur, neștiind cu siguranță ce să facă mai departe. Atunci ea ieși din umbră şi clătină din cap. Nu aveau să ia nimic cu ei. Apoi îi făcu un semn să o urmeze și părăsiră împreună odaia.
Din marea sală se auzeau sforăituri puternice și în aer plutea un miros greu de oameni înghesuiți. Veniseră mulți în Sarmisegetuza să îşi însoțească regele pentru ultima oară și unii dintre ei rămăseseră în cetate peste noapte. Însă mama socotise că viața lui era primejduită, asta înțelesese băiatul din clipa în care o văzuse aplecată peste sălașul lui de dormit.
Acum îi făcu semn să se miște fără zgomot și coti spre încăperea în care se pregăteau bucatele. De acolo ieșiră într-un coridor luminat doar de o făclie și se îndreptară spre ușa care dădea în spatele clădirii. Afară nu văzură pe nimeni, toată lumea dormea în cetate. Străjerii de pe zidurile de apărare erau desigur treji, însă erau departe.
Cei doi ocoliră cu grijă marea piață cu lespezi de andezit și cu ceasul solar în mijloc și se strecurară în umbra zidului interior de apărare până când ajunseră la drumul care ducea spre poarta de la miazănoapte. Acolo se opriră pentru o clipă ca să se uite în jur. Drumul urca de-a lungul zidului interior și era larg, însă luna trecuse peste crestele de la apus și acum totul era învăluit în întuneric. Când ajunseră sus, băiatul se opri să privească la Sarmisegetuza, așezată la picioarele lui, ca un sugar într-o copaie.
- Ataraxes, grăbește-te, nu e timp.
Însă și ea se oprise pentru o clipă să privească în jos.
După o vreme, băiatul se întoarse și amândoi se ascunseră în umbra zidului. Nu avură mult de așteptat. De undeva de mai sus, răsună glasul bufniței și o umbră se desprinse de sub poartă, în așteptare.
Cei doi grăbiră pasul și ieșiră din Sarmisegetuza fără nici o vorbă. Bărbatul dădu din cap, apoi îi conduse spre pădure unde îi aștepta un al doilea războinic, ținând trei cai de căpăstru. Acesta o ajută pe femeie să încalece, apoi încălecă el însuși și porni înainte. Băiatul încălecă și el cu ușurință, apoi se întoarse spre însoțitorul lui.
- Pot să mă țin foarte bine în şa, nu am nevoie de dădacă.
- Desigur, stăpâne. Însă nu mai avem cai și eu sunt prea bătrân să te urmez pe jos.
Băiatul cântări o clipă vorbele bărbatului, apoi dădu din cap. Războinicul săltă în spatele lui și fără alte vorbe porniră și ei în urma celorlalți.
Drumul fu lung și întunericul stăpânea de acum munții, însă caii păreau să știe pe unde calcă, iar călăreții erau destul de înțelepți să se bizuie pe ei. Când, după ceva vreme, băiatul deschise din nou ochii, însoțitorul lui îl ținea în brațe şi îi sprijinea capul cu umărul. Nu mult după aceea, ajunseră într-o poiană. Un pârăiaș îşi adunase apele într-un bazin de piatră ca apoi să sară peste buza lui şi să se piardă în pădure.
Descălecară cu toții şi se așezară lângă micul bazin de piatră ca să mănânce niște brânză tare şi să bea ceva apă.
- Ești războinic, constată băiatul, privindu-l cu atenție pe tovarășul de călătorie. Ești în garda regelui?
- Nu, nu așa cum ai crede, stăpâne.
- Nu lupți?
- Lupt, stăpâne, dar nu ai să mă vezi pe câmpul de bătaie.
Băiatul îl studie cu atenție o vreme.
- Atunci cine ești? întrebă el în final.
Războinicul ridică din umeri, însă nu răspunse.
Între timp celălalt bărbat se ridică şi se întoarse spre femeie.
- Stăpână, urmează râul ăsta, drumul va fi îngust pe alocuri dar nu îl părăsi. În zori vei ajunge la marginea pădurii. Uită-te după un podeț. Când îl vezi, descalecă, ascunde-te şi așteaptă. Cineva va veni cu o teleguță și cu cele de trebuință. De acolo o ții tot spre apus. Ocolește cetatea de la Căpâlna şi nu te apropia de nici o așezare. Pe seară vei ajunge în satul tău.
Cei doi bărbați se înclinară şi se pregătiră să plece când băiatul păși în fața lor şi le tăie calea.
- Acum știu cine sunteți! Cei fără nume! Vă știu, v-am văzut cu ta... regele.
Cei doi rămaseră tăcuți. Băiatul se încruntă pentru o clipă, apoi fața lui se lumină şi un zâmbet larg descoperi cele două găuri în care dinții aveau încă să crească.
- De-acum aveți un nume, de azi vă numiți războinicii de fum. Eu vă numesc astfel şi acesta va fi numele vostru.
Cei doi se înclinară, însă nu răspunseră nici de această dată.
- Ataraxes, lasă oamenii să plece, îl grăbi maică-sa.
Băiatul ignoră îndemnul ei, îşi îndreptă trupul şi ridică bărbia.
- Am să mă întorc, știți că am să mă întorc!
- Desigur, stăpâne, iar noi vom fi aici să te servim.
Cu acestea cei doi bărbați se înclinară şi se îndepărtară. Băiatul se întoarse spre maică-sa şi întinse mâna.
- E timpul să plecăm și noi, mamă. Avem un drum lung de străbătut.
Femeia se uită la el şi zâmbi. I-ar fi mângâiat fruntea şi i-ar fi dat la o parte șuvița rebelă de păr care îi intra în ochi, însă în loc de asta, oftă.
- Habar n-ai cât de adevărat vorbești.
